De vorbă cu Pera Bulz

„De mic copil am visat la acest instrument şi mi-a creat din fragedă copilărie atât bucuria de a cânta, cât şi dragostea faţă de natură. Orice floare sau peisaj din natură făcea să îmi vină în minte o melodie…“

Sunt cuvintele lui Pera Bulz, celebrul taragotist hunedorean, din Țara Zarandului, apreciat la nivel mondial. Taragotul este instrumentul pe care artistul hunedorean îl iubește cel mai mult. L-a descoperit în vremea copilăriei, după ce a învățat să cânte la clarinet și vioară.

Ne-am dat întâlnire cu Pera Bulz într-o zi friguroasă, într-o perioadă dificilă, cu stare de conflict la doi pași de țara noastră, cu panică în rândul oamenilor, cu o nesiguranță evidentă. Dar am ales un loc special: „Zestrea Apusenilor”, de la Vața de Jos, expoziția deschisă și administrată de Direcția Generală de Administrare Monumente și Promovare Turistică a județului Hunedoara, din cadrul Consiliului Județean Hunedoara, un loc cald, primitor, loc unde Pera Bulz se bucură de un spațiu special dedicat. Aici se găsesc multe dintre distincțiile primite de Pera Bulz. Și nu sunt puține. De departe, cel mai valoros titlu este cel de „Tezaur Uman Viu”, pentru contribuția pe care o oferă la păstrarea și transmiterea unor valoroase elemente de artă populară. Programul „Tezaure umane vii” a pornit ca o inițiativă lansată de UNESCO prin convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

S-au împlinit 9 ani de când Unesco v-a declarat „Tezaur Uman Viu”. Sunt puțini români care se bucură de această distincție. S-a schimbat cu ceva viața dumneavoastră de când v-a fost conferit acest titlu?

Să știți că la un moment dat, chiar la început, mă întrebam ce o fi UNESCO și oare ce înseamnă „Tezaur Uman Viu”. Dar apoi mi-am dat seama că acest titlu vine ca o recompensă pentru activitatea pe care o am și am avut-o de când mă știu. Am realizat importanța acestei titulaturi, și da... mi-a adus o mare schimbare în viață. Dar asta mă și obligă și m-a obligat în toți acești ani să fiu atent în continuare la calitatea activității mele, pentru a nu dezamăgi pe toti cei care mi-au acordat încrederea. Eu, ca om, nu m-am schimbat de când am primit dipoma aceasta. Sunt același om bucuros să le cânt oamenilor la petreceri și sărbători, să le aduc bucurie oamenilor. Dar din când în când mă mai gândesc că nu e puțin lucru să fii atât de apreciat.

Maestre, suntem la Zestrea Apusenilor, expoziția deschisă și administrată de DGAMPT Hunedoara din cadrul Consiliului Județean Hunedoara. Aici există și o zonă special dedicată dumneavoastră și activității pe care o desfășurați. Este evident că vă bucurați de admirația si aprecierea tuturor.

Într-adevăr, Zestrea Apusenilor este un loc tot mai cunoscut și apreciat. Chiar vorbeam cu cineva din județul Timiș și îmi spunea că vrea să vină să viziteze expoziția, pentru că auzise că este un loc în care tradiția este la ea acasă. Este nemaipomenit că a luat ființă acest muzeu și este char lăudabilă inițiativa Consiliului Județean Hunedoara și a DGAMPT de a da importanța cuvenită zonei și tradițiilor de aici.

Mi-aș fi dorit să ne putem vedea în vremuri mai liniștite, fără pandemii, fără război atât de aproape de noi, fără atâtea grij și gânduri. Daca ar sta în puterea dumneavoastră să schimbați ceva din situația actuală, poate chiar cu taragotul, cum ați face asta?

Baiatul meu, Jenel, îmi amintea zilele acestea: ”ticule, mai știi că în primul război mondial a fost un taragotist care a reușit să oprească ura dintre popoare și întreg conflictul?” A ieșit Luță Ioviță din tranșee și a cântat la taragot. Sunetul instrumentului a fost atât de puternic și a produs atâta emoție încât cu toții au rămas blocați și nimeni nu a mai tras, și-au dat mâna și au făcut pace. Taragotul lui Luță Ioviță a fost mai puternic decât toate mizele războiului. Acest instrument este unic!

Înseamnă că nu întâmplător ați ales taragotul. Sau el v-a ales pe dumneavoastră?

A trecut multă vreme de atunci, dar într-adevăr, el m-a ales pe mine.

Știu că are o poveste frumoasă..

Da, uitați, aici am avut scrisă marca lui, avea inscripție, dar la un turneu în Ucraina, la graniță, au oprit câteva instrumente, iar taragotul meu fiind o marcă interzisă, am găsit soluția aceasta, să șterg denumirea firmei, pentru a nu mi-l confisca. Mi-a părut tare rău, dar măcar așa am reușit să îl păstrez.

Chiar aveați de ce să prețuiți atât instrumentul. Știm că este considerat cel mai bun taragot de la noi.

Da, într-adevăr, a fost o competiție de profil, iar taragotul meu a ieșit câștigător, a fost declarat cel mai bun instrument. Iar taragotul a ajuns la mine prin bunăvoința unei familii care îl deținea și care ținea neapărat ca eu să îl am și să duc tradiția acestei arte mai departe.

Când ați ajuns să fiți foarte cunoscut?

De tânăr mergeam la concursuri și festivaluri și nu se întâmpla să vin fără vreun premiu de acolo, așa că faima a venit destul de devreme. Dar sigur ca odată cu recunoașterea Unesco și acordarea titlului de Tezaur Uman Viu, lucrurile s-au schimbat în bine. Acum, oriunde merg și oamenii aud de titlul meu, se ridică în picioare și aplaudă. Vă mărturisesc că este foarte plăcut să simți atâta recunoaștere și apreciere venită de la oameni.

Sunt puțini oamenii care au șansa în viață să își găsească rostul, să aibă o pasiune pe care să o poată transforma în meserie, în activitate permanentă. Dumneavoastră ați avut acest ”noroc”.

Da, este adevărat, mă consider norocos, dar să știți că mi-am clădit frumos drumul în viață. Eu pe unde am fost, am lăsat mereu loc de bună ziua. Mă cunosc oameni din multe țări, mă respectă, mă apreciază, iar toate acestea vin ca un răspuns la felul meu de a fi și de a mă purta la rândul meu cu oamenii.

Ne uităm la viața artiștilor cu admirație, cu respect, și ne gândim că viața aceasta este presărată doar cu lucruri bune și frumoase.

Da, este foarte frumos, dar pâna să ajungi foarte bun, să fii apreciat de cunoscători, de specialiști, trebuie să muncești mult, enorm. E frumos, dar este și greu. Sunt multe momente deosebite care îmi vin acum în minte. Acum, spre exemplu, mă gândesc la un spectacol de la Reșița, unde eram împreună cu taraful (vreo 50 de oameni), și când am început noi cu Țarina, Ponoreanca, Zorile...am creat o bucurie generală și lumea ne aplauda fără oprire. Când am ieșit, au început oamenii să ne cinstească, și am mutat petrecerea afară.

Știți, eu mereu trăiesc ceea ce cânt, mereu mă gândesc la momentul în care am compus piesele respective. Iar natura mă inspiră cel mai mult. Eu sunt om născut și crescut la sat. Cel mai mult îmi place să cânt la Bujoara, între pomi. Iubesc "con­cer­tele din iarbă" și cât țin zilele de vară acolo îmi găsesc inspirația. De fapt, toate sunetele din natu­ră pot fi redate în muzica taragotului. Pentru mine, taragotul este regele instrumentelor. Să știți că dacă mi-ar interzice cineva să mai cânt, nu mi-aș mai găsi rostul.

Ce vă propuneți să faceți în anii care vin?

Oho, am multă treabă, mă simt în formă și le spun tuturor că încă vreau să fac multe pentru români, pentru hunedoreni, pentru ținuturile acestea minunate. Am multe piese care trebuie neapărat să fie scoase. Sunt extraordinare, iar împreună cu fiul meu, Jenel, am făcut un țel din asta: vrem să lăsăm generațiilor care vin toată zestrea aceasta prețioasă.

Întâlnirea cu Pera Bulz s-a încheiat cu cântec, dar și cu promisiunea că următoarea întrevedere va fi în natură, acolo unde îi place cel mai mult cum sună instrumentul lui de suflet, taragotul. Să ne trăiești, maestre!